Ce-i lipseşte Crăciunului pentru a fi fericit

De cate ori in aceste zile de sărbătoare nu aţi spus sau vi s-a spus sintagma "Crăciun Fericit"; într-un articol ce trebuia publicat acum 20 de ani, Ioan Petru Culianu, corespondent al BBC in limba română scria:

Ce-i lipseşte Crăciunului pentru a fi fericit

"Printre îmbucături, atît cît vă mai îngăduie sărăcia şi... relaţiile, v-aţi gîndit vreodată, oameni buni, ce sărbătoriţi în Noaptea Ajunului?Vreunul dintre dvs. va răspunde: sărbătorim naşterea Mîntuitorului.Dar cine este acest Mîntuitor şi mai ales, pe cine a mîntuit el şi de ce anume a mîntuit?
Căci pe dvs., se pare, nimeni nu v-a mîntuit de nimic:
nici de moarte
nici de boală
nici de viaţa rea pe care o duceţi
nici de minciuna şi gealaţii regimului
nici de coada de noapte pentru o labă de pui
nici de nebunia Dictatorului cu zilele numărate
nici de uneltele lui netrebnice
nici de Securitate
nici de partid
nici de foame
nici de neputinţă
nici de dorinţa de a adormi şi de a nu vă mai scula într-o ţară din lumea a patra, lumea nebunilor, unde domneşte cea mai cumplită sărăcie, într-o ţară unde haosul şi epidemia stau cu schimbul la pîndă.

Cum nimeni nu v-a mîntuit de toate astea şi de multe altele, poate şi mai rele – legi strîmbe şi funcţionari haini – oare ce aveţi de sărbătorit? Cui aveţi a-i mulţumi?

Oameni buni, treziţi-vă! Nu aveţi nimic de sărbătorit, nu aveţi a mulţumi nimănui. Trăiţi unul dintre cele mai nefericite Crăciunuri din istorie; totul îi lipseşte pentru a fi fericit. Mîntuitorul, cine ştie din ce pricină, pe voi v-a uitat de tot.

Auzind aceste cuvinte, cel mai mult vor plesni din mîini dascălii de biserică. Blasfemie, vor striga ei, omul acesta încurcă lucrurile, împărăţia noastră nu-i aici, ci dincolo! Lipsurile sînt o dulce încercare din partea lui Dumnezeu! Dar între timp, ca dintotdeauna, dascălii îşi vor număra oile slabe şi vor mulţumi împăratului Ceauşescu pentru puterea lor crescîndă în rîndurile unui popor dezorientat, păcălit, asuprit.

Spuneţi-le dascălilor: dacă împărăţia voastră nu-i de aici, atunci duceţi-vă dincolo, căci aici nu avem nevoie de voi. Avem nevoie de oameni încercaţi ca să îndrepte ce-i strîmb şi să mîntuie cu adevărat ţara de năpastă şi nenoroc.

Oameni buni, ce învăţăminte aveţi de tras din naşterea Mîntuitorului care nu v-a mîntuit cu nimic?

Unii spun că el se naşte mereu, în noaptea Ajunului, în tăcerea şi taina sufletului fiecăruia dintre voi, ca o rază de lumină. Dacă nu încercaţi această zămislire lăuntrică, degeaba vă mai duceţi la biserică, căci Biserica în vremuri de restrişte s-a arătat a nu fi nimic mai mult decît curva Babilonului. Nu-l amestecaţi pe Mîntuitor cu Biserica ce-i strigă numele, dar i-a uitat firea.

Iată, gîndiţi-vă că Mîntuitorul vine la fiecare dintre voi ca să vă spună lucruri adînci. Şi oare ce vă poate spune mai adînc decît ce-i înscris în Noul Testament, în povestea naşterii şi ducerii sale?

Mulţi spun şi unii cred că aş fi fost Fiul lui Dumnezeu, vă va spune Mîntuitorul. Am spus oamenilor la timpul meu să nu sufere strîmbătăţile şi asuprirea. În ţara mea, pe vremea aceea, asupritorul era străin, dar în ţara voastră asupritorii vin dintre voi. Odată şi odată au fost oamenii cei mai neciopliţi din cîţi erau; acum i-au necioplit pe toţi şi-au luat-o brambura. Eu vin să vă spun: sculaţi-vă împotriva asupritorului aşa cum m-am sculat eu, căci fiecare zi de nedreptate e un păcat ce apasă asupra voastră. Căci cugetul vostru e încărcat de minciună cu fiecare ceas pe care-l lăsaţi să treacă fără a face nimic, tolerînd răutatea şi ticăloşia celor ce vă conduc.

Puternicii zilei m-au adus în faţa lor, m-au bătut, m-au scuipat şi m-au răstignit. Mi-au frînt trupul, dar nu şi puterea. În clipele de încercare pe care le-am trăit spînzurînd pe cruce, am fost ispitit să-l chem în ajutor pe Dumnezeu ca să mă mîntuie. Dar am înţeles că nu avea să se arate nici o minune, ca să-mi fie de învăţătură. Căci iată ce vin să vă spun în fiecare Noapte de Ajun în taina sufletului fiecăruia: dacă vreţi să vă mîntuiţi de rele, nu aşteptaţi minuni; mîntuiţi-vă singuri.Dar povestea mea mai are şi altă învăţătură: iată, eu am fost răstignit, dar mesajul meu n-a pierit. Iată, eu am acceptat să sufăr şi să mor fără să mă înclin în faţa asupritorilor, şi martiriul meu a dus la întemeierea celei mai puternice religii din lume, la întemeierea unui Stat mai puternic ca orice alte State.

Dacă vă ascundeţi capetele în nisip, veţi pierde traiul anapoda pe care-l duceţi. Treziţi-vă şi acceptaţi suferinţa pentru adevăr, aşa cum am primit-o şi eu la vremea mea. Priviţi la fraţii voştri, creştini şi necreştini, de peste Prut, care îşi dau acum viaţa pentru biruinţa dreptăţii, deşi în imperiul lor au parte de mult mai multă dreptate decît voi în ţărişoara voastră blestemată.

Treziţi-vă, oameni buni, căci mîntuirea voastră are nevoie de voi!
De acest Crăciun nefericit, voi, toţi românii care trăiţi în lipsuri şi mizerie, sărbătoriţi tulburarea pe care v-o prilejuiesc vorbele Mîntuitorului ce se naşte în misterul sufletului fiecăruia dintre voi:Mîntuiţi-vă singuri, căci altfel nimeni nu vă va mîntui din răstignirea voastră!

Cel mai puţin vor înţelege vorbele Mîntuitorului aceia care-şi pleacă urechea la doctrina osificată a unei Biserici care trăieşte în lumea ei de dincolo. Căci în acea doctrină orice nouă teologie sună rău. Teologia în care Mîntuitorul vine să vă spună: suferiţi ca să vă mîntuiţi, se mai numeşte teologia eliberării. Ea nu are curs într-o lume normală, unde există legi şi bunăstare economică, ci mai ales în lumea a treia, unde sărăcia şi asuprirea sînt un factor constant. Acum, că România a depăşit în mizerie ţările lumii a treia, acum că Nairobi sau Cairo par locuri cereşti în comparaţie cu Bucureştiul, aveţi nevoie de o teologie şi mai aspră decît teologia eliberării. Aveţi nevoie de teologia răfuielii, de teologia mîniei, de teologia acţiunii imediate, şi nu de teologia răbdării pe care de secole v-o propovăduieşte o Biserică nătîngă.Mîntuitorul, dragi prieteni, nu e o icoană răstignită pe zidul unei clădiri cu miros de tămîie şi feţe cucernice. El e o realitate ce se naşte din durerea sufletului fiecăruia. Închideţi ochii în Noaptea Crăciunului şi vegheaţi această naştere.

Nu contează ce mîncaţi, ori ce nu mîncaţi: asta să vă fie egal. Ba chiar de nu mîncaţi nimic, veţi simţi mai adînc răscolirea foamei. Ce contează e să auziţi în voi înşivă misterul naşterii Mîntuitorului. Să auziţi în voi înşivă, clar şi răspicat, ce are să vă spună:

Eu am venit să dau glas nefericirii voastre şi să-i pun capăt deîndată ce veţi înţelege că dorinţele voastre nu se vor realiza decît atunci cînd fiecare dintre voi se va mîntui pe sine, şi astfel cu toţii veţi mîntui ţara voastră de blestemul minciunii. Sculaţi-vă oameni buni, nu în aşteptarea, ci întru împlinirea unui Crăciun fericit!

(preluare Dilema Veche)

Nimic nu poate fi mai periculos pentru un popor decât să-i vinzi sentimentul că el a făcut istoria

Suntem un popor nepuntincios...si ne prinde aceasta postura

la 20 de ani de la "revolutie" nu stim clar ce s-a intamplat atunci;

Intr-un articol din Adevarul, Directorul Institului de Istorie a Romanilor "Constantin C. Giurascu", Dl. Alex Mihai Stoenescu face o analiza deosebita a ceea ce s-a intamplat si cum suntem noi ca si popor de-a lungul timpului :

Comemorăm la 22 decembrie 20 de ani de la căderea regimului comunist în România. Moştenirea cea mai importantă a acestui eveniment este dobândirea libertăţii, mai ales pentru că s-a obţinut cu preţul vieţii a peste 1.000 de oameni.[...]

Din păcate, la două decenii după îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere printr-o lovitură militară şi după ce revolta populară s-a radicalizat la Bucureşti, între orele 17.30 şi 18.00 ale zilei de 22 decembrie, într-o mişcare anticomunistă menită să scoată România din sfera de influenţă a URSS, naţiunea română încă se face că nu ştie cine este vinovatul pentru morţii din decembrie.[...]

O succesiune zgomotoasă de mişcări pentru pomană şi o rapidă instalare a jafului, secondate de o Armată în disoluţie şi de pantomima Justiţiei, au acoperit orice formă de discernământ. Imediat, noii politicieni au oferit poporului darul cel mai de preţ al unei mulţimi: populismul. Nimic nu poate alimenta mai bine satisfacţia mulţimii decât să îi spui că ea a făcut totul, că ea este eroul. Încă nu fuseseră îngropaţi toţi morţii, şi presa anunţa victorioasă „revoluţia poporului", sacrificiul suprem al „Armatei noastre glorioase", eroismul timişorenilor care s-au luptat patru zile şi patru nopţi cu forţele tenebroase ale Securităţii.[...]

Toate acestea au fost posibile pentru că laşităţile naţiunii române au găsit o excelentă infiltrare spre necunoscut în populismul unei „revoluţii spontane" servite şi din afară şi dinăuntru de oamenii care au ştiut cu ce hrană seculară se satură imediat poporul român.[...]

După 20 de ani în care stupid people trăieşte convins că toate alegerile au fost libere şi corecte, doi foşti preşedinţi ai statului, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, uniţi sub vechea lozică marxistă „massele fac revoluţia", le propovăduiesc românilor aceeaşi demagogie periculoasă cu care a mai fost hrănit şi îmbătat acest popor. Nimic nu poate fi mai periculos pentru un popor decât să-i vinzi sentimentul că el a făcut istoria, atunci când în realitate o face altul.[...]

Când românii au incercat să se revolte spontan şi autentic, la Braşov, în 15 noiembrie 1987, mişcarea s-a epuizat în câteva ore, iar solidaritatea românilor s-a limitat la 11 intelectuali, în frunte cu Doina Cornea, şi la Silviu Brucan, care au protestat pe o listă invizibilă. La Iaşi, în 14 decembrie 1989, membrii Frontului Popular Român au dat telefoane ca disperaţii, anunţându-i pe ieşeni că se dau portocale în Piaţa Unirii, ca măcar să vină acolo pentru a-i vedea pe ei cum se sacrifică.[...]

Revoluţia de la Iaşi a eşuat pentru că Securitatea a mutat staţia de tramvai din piaţă câţiva metri mai încolo. La Timişoara a fost nevoie de o diversiune cu un pastor infractor, fost informator al Securităţii şi extremist maghiar de circumstaţă, care în seara de 16 decembrie 1989 gonea lumea din faţa casei lui pentru că tocmai semnase un aranjament cu autorităţile comuniste locale.[...]

Toată noaptea de 16 spre 17 decembrie a urlat micul grup de manifestanţi autentici la concetăţeniiilor: „Laşilor, veniţi cu noi!", iar 300.000 de timişoreni se ascundeau sub plapumă, pentru că a doua zi ei „trebuiau să se ducă la serviciu". În acea noapte a diversiunii calificate, a distrugerilor şi a celor 90-100 de revoluţionari autentici, la Miliţia municipiului Timişoara s-au înregistrat peste 22.000 de apeluri telefonice care cereau linişte, restabilirea ordinii, „Potoliţi-i! Avem copii, care trebuie să doarmă".[...]

Populismul este cel mai mare rău care i se poate face poporului român. În loc să-i aduci aminte poporului că 4 milioane de membri de partid l-au votat drept candidat la funcţia de secretar general, din iunie şi până în noiembrie 1989, pe Nicolae Ceauşescu şi că au existat doar 40 de voturi împotrivă în toată ţara, iar din vreo 10 milioane de nemembri de partid, adunaţi în ODUS, numai 18 au votat împotrivă, i de dă poporului iluzia că a răsturnat comunismul printr-o „revoluţie spontană", împotriva evidentului sens antitetic al acestei formule, împotriva lipsei de logică între conceptul de „mulţime care a făcut revoluţia" şi toate faptele decisive care s-au întâmplat fără ca mulţimea să ştie.[...]

Barbu Catargiu, a semnalat încă din 1862 pericolul: „Sunt oameni care linguşesc pe cei în putere, ca să tragă de la dânşii ceva în al lor folos.[...]

Barbu Catargiu intuise pericolul populismului, care, din păcate, n-a putut fi evitat în doza exagerată servită constant de politicieni poporului român timp de 150 de ani. Barbu, primul mare bărbat al Dreptei româneşti, a murit cu ţeasta sfărâmată pentru crezul lui; pe Eminescu l-au băgat în ospiciu pentru că a spus acelaşi adevăr; lui Eliade, Cioran şi Vasile Voiculescu li s-a băgat pumnul în gură.[...]

Luaţi oricare tratat de teorie a istoriei şi veţi afla că populismul intervine atunci când nu se oferă soluţii politice, economice sau sociale care să ducă la solidarizarea naturală a naţiunii în jurul libertăţii şi a unui trai comun mai bun, stări capabile să susţină identitatea naţională, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială, să argumenteze diplomaţia şi să finanţeze o armată descurajantă pentru inamic.[...]

Populismul se foloseşte de reflexul primitiv de solidaritate în jurul unui sentiment gol de conţinut, dar care „încălzeşte inimele", aşa cum este această poveste despre „revoluţia făcută de popor" şi despre „massele în mişcare", cântată an de an de acelaşi cor al revoluţionarilor cu diplomă şi al lăudătorilor lor interesaţi.[...]

Populismul face din poporul român nucleul unei naţiuni extrem de vulnerabile şi irecuperabil slabe, o expune marilor pericole de a nu putea construi nimic concret în interior şi de a nu fi în politică.[...]

(Preluare Adevarul )

...asa cum spuneam acum ceva timp : indiferernta , indolenta si ignoranta par a reprezenta o stare de spirit generala a noastra ca popor...

şi chiar ne prinde...
pacat ...